Două Românii?

Cu fiecare zi care trece, mă întreb dacă are vreun rost să mai fac afaceri de vreun fel în România. Dacă are vreun rost să te chinui zi de zi ca să-ţi acoperi cheltuielile, taxele şi tot ce înseamnă derularea unei afaceri, în timp ce guvernanţii îşi bat joc pur şi simplu de tine. Cum poţi cere cuiva care lucrează două ore într-o firmă privată să plătească taxe cît un angajat cu normă întreagă? Ce vină are că nu se încadrează în excepţiile legii şi nu are niciun alt contract de 8 ore altundeva, nu este elev şi nici pensionar? Vina lui este că, poate, se scoală dimineaţa la 5 şi livrează la adresă abonamente ale ziarului pe care-l conduc. Atît şi nimic mai mult. Pentru 3-400 de lei cît primeşte el, firma noastră ar trebui să plătească contribuţii de 665 de lei, dacă nu se încadrează cumva la excepţii. În acest caz, salariul său va ieşi cu minus şi ar trebui să vină cu bani de acasă. Ce să fac? Să-l concediez? Să angajez doar curieri pensionari, elevi sau angajaţi full-time în altă parte? Vom încerca. Nu era mai firesc să fi plătit contribuţii proporţional cu venitul său? Înţeleg că se vor găsi soluţii de acoperire a acestor contribuţii la angajaţii part-time bugetari, statul urmînd să asigure sumele necesare. Ce nu înţeleg este de ce această discriminare. Există cumva două Românii? Două Românii? O Românie bugetară şi una privată? Sînt angajaţii uneia sau ai celeilalte mai egali decît ceilalţi? De ce? Sînt mai buni? Mai competenţi? Mai valoroşi? Nu cred. Cu siguranţă, nu toţi. Şi atunci, de ce să fie favorizaţi unii şi defavorizaţi alţii? Pentru că nişte guvernanţi ce par de-a dreptul iresponsabili au pus la cale o uriaşă păcăleală pentru a obţine voturi, majorînd brutul salariilor şi transferînd contribuţiile, şi ele mărite, obţinîndu-se o creştere a netului de 2%? Oamenii aceştia au reuşit performanţa de a toca peste 12,5 miliarde de lei într-un an pe cheltuieli salariale suplimentare şi au reuşit totodată să dea peste cap tot sistemul de salarizare şi să scadă veniturile nete a zeci de mii de oameni. Nu-i uşor. La fel cum nu cred că-i uşor să-i spui unui poliţist că salariul lui brut a crescut după cum au promis, dar i-au scăzut sporurile şi atunci venitul lui este mai mic. Cît tupeu îţi trebuie să faci asta? Cred că extrem de mult. De neînţeles este şi faptul că, în loc să recunoască faptul că legea salarizării este un eşec absolut şi să renunţe la ea, guvernanţii, în frunte cu Olguţa, nu contenesc să ne explice că totul este perfect, au greşit pe ici pe colo unii de la resurse umane, iar eventualele nereguli vor fi corectate prin ordonanţe de urgenţă. Nici o scuză adresată celor afectaţi. Niciun cuvînt despre erorile comise şi despre faptul că afirmaţia ,,vor creşte toate salariile“ s-a dovedit o minciună uriaşă. Sînt curios cum vor înghiţi acest lucru cei afectaţi în mod direct. Mă îndoiesc că o vor face cu urale şi aplauze. Au şi de ce.

08.02.2018

Reclame

Big dislike

Cu ce te-au convins, domnule Preşedinte, să accepţi candidatul propus de PSD, aşa din prima şi fără obiecţii? Cum te-au convins că doamna Vasilica este taman ce trebuie în acest moment ţărişoarei noastre? Te-au speriat cu suspendarea? Te-au ameninţat că nu mai pupi alt mandat? Ce-au putut să-ţi spună sau să-ţi facă, astfel încît să apari la televizor mai împăiat şi parcă şi mai încet decît în alte dăţi şi să spui lumii că te-ai hotărît să mai dai PSD-ului o şansă? Chiar crezi că ei erau cei care mai aveau nevoie de o şansă? N-au avut destule şi nu ne-au arătat ce au făcut cu ele? Da’ de ţara asta ce zici, domnule Preşedinte? Draga de ea, n-avea dreptul şi ea la o şansă la o viaţă normală? N-avea dreptul să scape de ticăloşii care o gîtuie, o siluiesc, o dezonorează în fiecare clipă? N-ar merita şi ea şansa să fie condusă de nişte oameni normali, al căror scop să nu fie doar rezolvarea problemelor personale sau ale şefilor care i-au pus acolo, ci reprezentarea cu adevărat a intereselor celor care i-au votat?
De ce te întreb pe tine toate astea, domnule Preşedinte? Pentru că ai reuşit să faci ţăndări în cîteva secunde toată încrederea celor care-şi puseseră speranţele în tine. Nu sînt nebun. Nu-mi imaginam că-ţi va propune altcineva decît Băsescu vreun candidat pentru postul de premier. Nu mi-am imaginat că bruma de opoziţie va înţelege, măcar în ceasul al doisprezecelea, că ar trebui să vină cu o propunere de premier şi un proiect comun. Nu sînt naiv. În schimb, nu mă aşteptam să înghiţi pe nemestecate şi cu o asemenea viteză prima propunere făcută de PSD. Să nu-mi spui că ai vrut să-i dejoci cacealmaua lui Dragnea, care o propusese pe doamna consăteană doar la plezneală, aşteptîndu-se să o respingi, ca tura trecută pe madam Shhaideh, după care el să-ţi propună Candidatul. Nu cred că ai putea juca un astfel de poker cu destinul ţării. Şi nu ştiu cui i-ar putea folosi faptul că proaspătul prim-ministru va da probabil chix în noua postură, arătîndu-şi competenţa şi valoarea în scurt timp. Nouă, cu siguranţă, nu. Şi nici măcar ţie. Ce ştiu este că nu mă pot număra printre miile de români care, după discursul tărăgănat, şi-au luat like-ul înapoi de pe pagina ta. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că, deşi te-am votat, nu ţi l-am dat. Oricum, cu tot respectul, luaţi de aici un big dislike!

19.01.2018

Miercurea neagră

Ieri, Guvernul Tudose a semnat ordonanţa de exterminare a zeci de mii de firme private. Nu exagerez. E vorba de micile firme, cu cîţiva angajaţi, ai căror patroni doar ei ştiu eforturile pe care le fac lună de lună ca să le asigure funcţionarea. Sînt firmele care, în condiţiile actuale, trăiesc de azi pe mîine şi ai căror angajaţi sînt plătiţi undeva aproape de salariul minim actual, venit care abia le asigură subzistenţa. Pentru fiecare dintre ei, plata salariilor, a contribuţiilor aferente acestora este o provocare, dacă nu o pedeapsă, lună de lună. Pentru a le menţine neturile actuale, aşa pipernicite cum sînt ele, respectivii patroni ar trebui să majoreze brutul salariaţilor, astfel încît aceştia să poată primi măcar salariul net actual. Fiecare dintre ei, ca orice om normal, ca să-şi poată păstra salariaţii, va încerca să găsească resurse să realizeze această creştere. Problema este ce se întîmplă cu cei aflaţi la limita profitabilităţii pe care această majorare îi împinge spre zona falimentului. N-au foarte multe variante. Ori închid, ori reduc numărul de salariaţi şi redistribuie sumele economisite prin concediere. Asta dacă profilul activităţii le permite o astfel de ajustare a schemei de personal. Destui dintre ei vor decide probabil că acestei aventuri de a face afaceri în România este timpul să îi pună punct. Salariaţii respectivi vor fi trimişi în braţele statului care va trebui să le asigure ajutorul de şomaj, încărcîndu-se cu alte costuri. Şi nu vor fi puţini. Unii dintre ei, pe fondul actualei crize de forţă de muncă, vor găsi probabil de lucru în alte domenii. Alţii vor rămîne în grija statului care, prin conducătorii săi vremelnici, în loc să sprijine întreprinzătorii, a decis să-i termine. Probabil unii dintre cei mai trişti vor fi bugetarii. Ei vor constata că aşteptata măsură de majorare a salariilor cu 25% a dispărut într-o clipită, nemaiajungînd în buzunare. Banii primiţi în plus pe hîrtie vor merge la acoperirea taxelor mutate în sarcina salariatului. Nu-i plîng pe cei ale căror neturi încep cu cifra 3, 4 sau chiar cu 5. Deşi probabil ei vor fi printre cei care vor comenta cel mai tare, invocînd faptul că lor li s-a promis. Trist este pentru cei al căror salariu net începe cu cifra 2 sau chiar cu 1. Pe fondul scumpirilor ce urmează şi al incertitudinii locului de muncă, viaţa lor va fi un coşmar pe care îl vor trăi împreună cu cel care i-a angajat. N-am crezut pînă în ultimul moment că actualii guvernanţi vor avea curajul să adopte această măsură, contestată de toată lumea, de altfel. M-am înşelat. Urmează majorarea salariului minim la 1.900 de lei, pentru a închide încă un val de firme. Mai au de trecut legile justiţiei cu un prag valoric suficient de mare la abuzul în serviciu cît să-l albească pe domnul Dragnea. Apoi pot merge la culcare. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! Ce nu realizează cei care asistă impasibili la acest veritabil carnagiu economic este faptul că, împreună cu ei, sîntem condamnaţi să murim, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi. RIP

9.11.2017

Extrem de mult tupeu

A incendia maşina cuiva este o crimă. O crimă care trebuie pedepsită. Nu cred în accidente. Şi mai ales în acest tip de accidente. De-a lungul celor 27 ani de presă am avut ocazia să mă confrunt cu mulţi ticăloşi. Unii de calibru mare. Chiar foarte mare. Cei mai mulţi nu erau obişnuiţi să fie înfruntaţi şi prima lor ripostă era ameninţarea. Am fost ameninţat, rînd pe rînd, cu schilodirea, cu moartea şi, cel mai grav, cu răul care i se putea face vreunui membru al familiei mele. Unul din ei mi-a transmis chiar programul pe ore, minute şi locaţii al bonei care se ocupa de fetiţa mea şi locurile pe unde aceasta era plimbată. Au fost luni de zile în care fetiţa mea n-a mai ieşit din curte decît cu noi şi, eventual, însoţiţi de prieteni. N-am considerat că trebuie să fac publice ameninţările şi nici să depun plîngeri penale. Privind în urmă, acum, cred că am greşit. Pînă ieri aş fi putut spune că ştiu tot ce se poate şti despre subiectul ameninţare şi răzbunare. Acum, am aflat că nu ştiu nimic. Am aflat că lumea în care trăim a ajuns cu mult mai urîtă decît o ştiam. Nu cunosc detaliile incendierii maşinii Oneliei Pescaru. Îmi imaginez însă spaima prin care a trecut atît ea, cît şi familia sa. Şi nu pot accepta, ca mulţi alţii, că un astfel de lucru se poate petrece în Braşov, în România anului 2017, fără ca autorii să fie, cu toţii, pedepsiţi. Nu există niciun fel de motiv care să justifice un astfel de gest. Nici financiar, nici faptul că nu a acceptat jocul cuiva şi nu şi-a trădat şeful, atunci cînd acesta a fost părăsit de toţi cei care au fost ani buni plătiţi să lucreze în trustul din care făcea parte, neacceptînd să-şi bată joc de munca sa de 20 de ani. Pentru asta merită, cred, toată admiraţia.
Ce mi se pare cel mai grav este faptul că, din spusele ei, există un dosar penal în care colega noastră a sesizat faptul că a fost atacată în biroul ei la televiziune, vizitată acasă, ameninţată şi şicanată în trafic şi, după un an, nu există nicio soluţie în dosar. N-am de unde să ştiu dacă există sau nu vreo legătură între subiectul acelui dosar şi maşinile care au urmărit-o pe Onelia la intimidare sau incendierea maşinii. Nici măcar nu am cum să verific. Pot face asta însă organele competente. La fel cum pot asculta înregistrările convorbirilor în care s-au proferat ameninţări. Totul este să şi vrea să o facă. Şi nu văd de ce nu. Maşinile acelea au un proprietar. Au avut şoferi. Şoferi care ar trebui audiaţi, ca şi proprietarul. Şi cu siguranţă au mai făcut asta, chiar dacă cei terorizaţi s-au temut să reclame. Nu cred că este suficient pentru a ajunge la cel care a vrut să se răzbune aşa pe jurnalista braşoveană. Cred însă că o investigaţie la sînge ar putea potoli zelul celor care au ajuns să se creadă Dumnezei în oraşul nostru, doar pentru faptul că au ajuns, conjunctural, într-o poziţie sau doar pentru că au tupeu. Extrem de mult tupeu.

13.10.2017

Păcat

Ce-ai făcut, domnule preşedinte? Cine şi cu ce te-a convins să numeşti un personaj ca Mihai Tudose premier? Nu spuneai mătăluţă, domnule fost inspector-general şcolar, acum cîteva luni, că nu accepţi plagiatori în politică şi că aştepţi nominalizarea unui candidat integru? Ce s-a întîmplat între timp de-ai acceptat un plagiator care şi-a recunoscut fapta şi cum de te-ai gîndit că acesta ar putea fi „integrul“ care ne trebuie în fruntea Guvernului României? Nu spuneai tot mata că plagiatorii ar trebui să dispară din politică? Păi, cum? Chiar atît de mare este puterea celor din spatele acestui personaj încît nu l-ai putut trimite la plimbare? Pe bune? Ascultîndu-ţi argumentaţia, am îngheţat în faţa televizorului, rămînînd minute în şir fără cuvinte, încercînd să înţeleg ce s-a întîmplat. N-am reuşit să găsesc nicio explicaţie rezonabilă. Acceptarea unui candidat la funcţia de premier acuzat că este un apropiat al serviciilor, în locul unui premier acuzat că a fost omul serviciilor, mi se pare o glumă proastă, grotescă. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că un ministru cu zero performanţe în guvernul trecut este considerat bun de premier în noua conjunctură. Teoria probării lipsei de majoritate a PSD în Parlament sau a asmuţirii jihadului din PSD prin desemnarea acestui candidat nu sînt argumente care să justifice gestul nominalizării personajului, nici dacă s-ar dovedi adevărate.
Trimiterea sa la plimbare ar fi necesitat o nouă nominalizare firească din partea PSD. Nu s-ar fi agravat nicio criză. Poate doar cea morală, care pare să nu îl deranjeze pe preşedintele Iohannis. Acceptînd o astfel de propunere, preşedintele Iohannis a ratat repoziţionarea sa pe poziţiile din ianuarie-februarie, cînd părea să devină singura speranţă a celor ce doreau să oprească tăvălugul PSD. Nu a făcut, în acest fel, decît să-şi dezamăgească propriul electorat, dîndu-i o gură de oxigen nesperată lui Dragnea, cel care ne-a tîrît în criza aceasta. Gestul de laşitate sau complicitate al preşedintelui mi-a confirmat ceva ce refuzam să accept: sîntem condamnaţi să trăim într-o mocirlă din care avem şanse extrem de mici să ieşim. Oricum, prin ceea ce a făcut, Iohannis m-a făcut să cred că eu şi posibil alte milioane de alegători am fost orbi cînd l-am votat. Asta ca să nu spun: am fost un dobitoc! Păcat!

28.06.2017

Am fost un…

Aţi luat ţeapă! Era de aşteptat. Doare?
Ar trebui să arătaţi asta. Se vor majora salariile cînd vor muşchii lor? Evident. De ce? Pentru că pot. În orice ţară normală, o astfel de măsură ar fi scos milioane de oameni în stradă. Nu la noi. Aici nu se aplică. Noi sîntem înţelegători. Înţelegem că „săracii“ de ei au probleme. Înţelegem şi că au minţit, pur şi simplu, ca să cîştige alegerile.
Doar aşa se face.
Cu toată consideraţia, dar cred că dacă putem înghiţi astfel de rahaturi fără să reacţionăm, atunci ne merităm soarta şi ar fi bine să terminăm cu comentatul pe Facebook şi la colţul străzii. Era evident de la bun început că este imposibil să majorezi salariile fiecărui bugetar din ţară, asta fără să ai nicio raţiune economică şi niciun fel de suport economic. Cu toate acestea, cei în cauză şi-au frecat mîinile şi au spus: „Lasă, că-i bine! Să luăm noi bănuţii!“ Ce contează că aceste majorări aproape semănau cu celebrele jocuri de întrajutorare, în care depuneai bani la o uşă şi scoteai de 8 ori mai mult la o alta? N-au jucat la aproape toate şi au ieşit în pierdere doar cei care s-au lăcomit? Dar FNI-ul nu s-a bazat tot pe lăcomie şi pe prostie? Şi aici nici măcar nu trebuia să depui vreun ban. Doar un vot într-o urnă şi să aştepţi salariul majorat, cum scria în viitorul-actualul-fostul program de guvernare. Şi acum, cînd afli că ai dormit degeaba liniştit, aşteptînd majorările promise, şi afli că hoţii n-au lucrat chiar pentru tine?
O să-i crezi că majorarea rămîne pe anul viitor? Probabil. Dacă nu-i mai crezi şi nu vei protesta în stradă, măcar revoltă-te! Ieşi la balcon şi urlă din toţi plămînii: am fost un prost că i-am crezut şi i-am votat!!! Iartă-mă!

07.06.2017

Super-Dragnea

Eu zic că sîntem nişte mari norocoşi. Personal, aşa mă consider. Pe lîngă altele, am norocul, ca să nu spun şansa, de a fi contemporan cu un astfel de om. De Dragnea vorbesc. Poate nu realizaţi cît sîntem de norocoşi noi, cu toţii. Păi, cine altcineva, venit parcă recent din spuma marii, nu după 25 de ani de politică, i-ar mai fi putut admonesta, cum a făcut-o el, pe cei de la Finanţe: ,,inspectorii fiscali care controlează firmele sînt încă tributari unei mentalităţi de tip sovietic, de genul „chiar dacă eşti în regulă, îţi găsim noi ceva!”? Eh?! V-aţi fi gîndit că aşa ceva este posibil? Că şeful partidului de guvernămînt i-ar fi putut lua aşa, la împins vagoane, pe cei de la Finanţe, constatînd faptul că, ,,e inadmisibil ca inspectorii fiscali să aibă normă la amenzi”?!! Sigur nu. Ca mic întreprinzător, mă simt mai bine. Mult mai bine. Mă simt apărat. Cineva mă va proteja de abuzurile nenilor răi de la Finanţe, pe care nu se ştie cine i-a pus să aibă plan la amenzi.
Asta nu-i nimic. Parcă toţi mai-marii partidului au luat-o razna. Noroc cu dom’ Liviu că-i repune prompt pe şine. Olguţa Vasilescu anunţă hodoronc-tronc plafonarea indemnizaţiei de creştere a copilului. Nu trece prea mult timp şi, ghici cine dă viitoarelor mame o speranţă: nu este încă nimic hotărît!? Cum cine? Domnul Dragnea!
Senatorul Nicolae, preşedintele comisiei juridice a Senatului, propune amendamente prin care vrea să scape corupţii de puşcărie. Cine-l pune la punct?
Cum cine? Domnul Dragnea, care, fără nicio ezitare, convoacă biroul executiv al partidului şi-l execută fără să clipească pe dl Nicolaie, luîndu-i nu numai preşedinţia comisiei juridice, ci chiar şi şefia grupului PSD din Senat. Asta chiar dacă cel în cauză se jură că el n-are nici-o vină. Colateral, deputatul Bacalbaşa este suspendat 6 luni din partid pentru că a vorbit urît cu o colegă doamnă deputat.
Şi asta nu-i totul. Domnul Dragnea a cerut direct pe facebook explicaţii ministrului Educaţiei în privinţa cazului profesoarei Tunegaru. Nu cred că le-a primit. Le aştept şi eu cu acelaşi interes, fiind revoltător modul în care, în prezent, sînt mişcaţi la catedre profesorii cu sau fără definitivat.
Pe orice post TV mă uit, domnul Dragnea este acolo, prezent, corectînd, remediind, ca un veritabil superman, toate greşelile colegilor domniei sale. Pare să nu mai prididească cu atîta treaba, dar nici nu vrea să lase pe altcineva. Şi mă tem că asta este doar începutul, iar lucrurile nu se vor opri aici. Am ajuns cumva să deschid şi frigiderul cu teamă. Dacă iese cumva de acolo domnul Dragnea, gata să mai remedieze ceva?!12.05.2017

Modelul islandez

 
 Primii care ştiu cu ce probleme se confruntă adolescenţii de azi nu sînt, cum s-ar putea crede, părinţii lor, ci mai degrabă profesorii. Fumatul, consumul de băuturi alcoolice şi chiar al drogurilor riscă, dacă nu sînt puse urgent sub control, să cunoască un nivel fără precedent în rîndul tinerilor noştri. Veţi spune că este o problemă generală şi că la fel sînt tinerii, la această vîrstă, peste tot în lume. O ţară minusculă – Islanda – ne demonstrează exact contrariul în această problemă. Culmea este că România a făcut parte în 1998 din studiul care viza problemele tipice acestei categorii de vîrstă din Malta, Insulele Feroe, Coreea de Sud şi, nu cea din urmă, Islanda. Se pare însă că noi ne-am limitat la acel studiu, iar lucrurile par să fi îngheţat în acel punct. Asta în timp ce destui dintre adolescenţii noştri par să o fi luat efectiv la vale, avînd în prezent un comportament greu de încadrat în tipicul celor normale. Motivul poate să fie şi absenţa programelor eficiente pe acest subiect, cele existente limitîndu-se, în mare parte, la informarea asupra pericolelor pe care le reprezintă consumul de alcool, tutun sau droguri. Şi cam atît.
În schimb, islandezii au înţeles pericolul şi au reuşit, în cei 18 ani care au trecut de atunci, să controleze problema: să reducă procentul consumatorilor de alcool de la 42% la 5% în 2016! Acest lucru spune multe. Asta ca să nu amintim reducerea procentului consumatorilor de cannabis de la 17 la 7%, iar al fumătorilor de la 23 la 3%! Cum au făcut? În principal, le-au umplut timpul liber cu activităţi sportive, artistice sau timp de calitate petrecut cu părinţii. Au modificat legislaţia drastic, într-un mod care poate părea la prima vedere aberant. Niciun adolescent cu vîrsta între 13 şi 16 ani, spre exemplu, nu are voie să mai stea afară după ora 22.00 iarna sau după miezul nopţii vara. Nu mai vorbim de faptul că interdicţia comercializării băuturilor sau tutunului către tineri este respectată chiar cu stricteţe în Islanda, amenzile fiind substanţiale. Chiar dacă este o ţară extrem de mică, de circa 330.000 de locuitori, Islanda a demonstrat că se poate. Generalizarea afterschool-ului, făcut cum trebuie, cluburi cu activităţi extraşcolare sportive sau artistice şi locuri amenajate pentru petrecerea timpului liber de calitate sînt mijloace extrem de eficiente în combaterea problemelor tinerilor de azi. Rămîne însă de văzut cine se va încumeta să importe un model care s-a dovedit a fi eficient. Este nevoie de bani, este nevoie de viziune şi mai ales de decidenţi care să înţeleagă faptul că, dacă nu se va interveni urgent, actuala generaţie va deveni o problemă naţională, pe care nu o va mai putea gestiona nimeni. Avem un ministru al Tineretului şi Sportului. Ce facem cu el, dar mai ales ce facem cu ei? 13.03.2017

Mai mult ca prefectul

 A fost odată un tînăr politician care a înţeles faptul că dacă în media nu e… nimic nu e. La acea dată, unul dintre primele drumuri, cînd se întorcea din parlament, la sfîrşit de săptămînă, era la sediul redacţiei unde lucram şi eu. Cum nu prea avea nimeni timp de domnia sa, i se înmîna un reportofon şi era îndrumat să se aşeze undeva într-un colţ şi să spună, pentru cititori, ce a făcut, în acea săptămînă, în parlament.
A făcut acest lucru pe durata întregului mandat, fapt care i-a generat numeroase apariţii în presă, fiind, probabil, la acea dată, cel mai vizibil parlamentar al Braşovului. La cum îl cunosc, sînt convins că meritul este exclusiv al său, iar media nu a făcut decît să profite de cunoştinţele sale politice. După acest episod, candidînd cu un program extrem de simplu, numit ABC – tradus Asfalt Becuri Curăţenie, schiţat de un coleg de redacţie, a ajuns primar, sprijinit de un ziar condus de subsemnatul. A rezistat, explicîndu-ne în permanenţă de ce nu se poate face mai nimic, nu un mandat, ci chiar două, la primul avînd şansa nesperată de a avea drept contracandidat desemnat de PSM o persoană redutabilă în perioada comunistă, Octavian Căpitanu, fost director general al uzinelor Tractorul şi Steagu Roşu, pe vremea cînd fiecare avea circa 15-20.000 de angajaţi, dar care, la data alegerilor, nu a reuşit să-i convingă pe braşoveni de ce ar fi putut face din Braşov în cazul în care ar fi fost ales primar.
Nu vreau să vorbesc despre dosarul de informator al securităţii pe care politicianul braşovean l-a avut pe vremea cînd se ocupa de elevii libieni şcoliţi la Braşov, pe timpul epocii Ceauşescu, şi care a fost făcut public. Nu-i treaba mea dacă a făcut sau nu poliţie politică atunci sau faptele sale nu s-au încadrat la acest capitol, cum înţeleg că ar spune un document obţinut de domnia sa. Nu-i treaba mea nici traseismul politic jenant pe care l-a prestat în toţi aceşti ani, încercînd să defileze pe un cal alb, nici tentativa penibilă de a candida drept independent la Preşedinţia României sau recentul eşec la alegerile pentru Senat. Este însă treaba mea şi a tuturor braşovenilor o posibilă nominalizare ca prefect a unei persoane care este mai mult prezentă în studiourile de televiziune naţionale decît în Parlament. Nu îmi doresc un prefect gică-contra antrenat să facă asta de ani de zile. Îmi şi imaginez ce-ar putea face, din postura de prefect, atacînd cîte hotărîri de consiliu local sau judeţean vrea, doar pentru că ar putea face asta. Nu îmi doresc pe cineva care, în loc să se întoarcă la meseria de bază pe care o are insistă să rămînă în politică, deşi mai e puţin şi pînă şi moderatorii TV i-ar putea spune, cînd sting luminile în studio, că ar fi timpul să se ducă acasă.

Teleormanland

Scriam zilele trecute că mai este o şansă atîta timp cît oamenii ies în stradă, în frig pentru o idee şi împotriva unei posibile nedreptăţi uriaşe. Cînd am aflat despre mîrşăvia guvernanţilor făcută, pe furiş, la ceas de noapte, prin care şi-au graţiat corupţii, ba chiar şi-au modificat ordonanţa pentru a nu putea fi traşi la răspundere, am simţit că nu mai am aer. Ca şi cum aş fi fost lovit puternic în plex în timp ce nu eram atent. Într-o primă fază am fost tentat să-mi cer iertare de la cei trei copii ai mei că nu am plecat din ţară, din ’90, oricîte ocazii aş fi avut, pentru a-i pune la adăpost de astfel de mizerii şi a le asigura un viitor. Am preferat să mă lupt toţi aceşti ani, cu armele mele modeste, pentru a schimba ceva în această ţară astfel încît copiii mei să aibă un viitor mai bun într-un stat democratic, european şi, mai ales, acasă. După regrete, a existat un moment în care, cu pumnii şi ochii strînşi, am înjurat cu obidă şi mi-a părut rău că am făcut asta. M-am scuturat rapid şi am scris primele rînduri: „Ordonanţele lui Dragnea au fost publicate în Monitorul Oficial! Violul democraţiei a fost consumat pînă la capăt! Ar mai fi Avocatul Poporului, dacă am avea unul… Sau presiune pe ei să îşi retragă mizeria. Avem 10 zile pînă prevederile intră în vigoare. Mă tem că un nou decembrie ’89 e pe cale să se întîmple. Sper ca de această dată fără victime. Nu ştiu dacă elicopterul poate scăpa în acest caz pe cineva. Vorbim de un atac neconstituţional la adresa statului, a cetăţenilor; un abuz care nu poate fi scuzat în niciun fel!“

M-am întrebat ce-ar fi fost dacă Ponta ne-ar fi fost preşedinte, văzînd turul de forţă pe care Preşedintele nostru, caracterizat drept lent, l-a făcut ieri dimineaţă, începînd cu declaraţiile publice, prezidatul CSM-ului şi mersul peste incalificabilul aşa-zis avocat al poporului.
Nu sînt prea multe variante. Nu i-au oprit 100 de mii? Atunci trebuie să fim în stradă 200! Apoi 400, 800 şi apoi cîte milioane vom reuşi să scoatem în stradă în aceste zece zile, nouă acum, pînă la intrarea în vigoare a ordonanţei. Într-o ţară normală, nu în Teleormanland, un guvern nu ar fi adoptat aşa ceva. Un guvern normal ar fi demisionat în 5 minute dacă ar fi făcut acest lucru, recunoscînd că a greşit. Cum nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, nu ne rămîne decît să punem presiune pe ei şi, fără violenţă, fără distrugeri, să le arătăm cîţi sîntem cei pe care, în miez de noapte, ne-au trezit. 02.02.2017